Experiment – Depersonalizarea nimicului

 Închide ochii și imaginează-ți că ai ajuns în nimic. Nu într-un loc gol, pentru că și golul presupune existența unui spațiu, ci în ceva în care nu mai există absolut nimic. Încerci să privești în jur, dar nu există niciun „în jur”, încerci să te sprijini de ceva, dar nu există nimic de care să te poți agăța, nici măcar propria ta umbră.

Apoi cauți timpul, dar nici timpul nu mai este acolo; nu există ieri, nu există mâine și nici măcar această clipă, pentru că și clipa are nevoie de un timp în care să existe. Cauți spațiul, dar nu-l găsești, cauți lumina, însă nu există întuneric în care să fie ascunsă, pentru că nici întunericul nu mai există.

Și atunci apare întrebarea: dacă nimicul nu conține nimic, ce înseamnă să fii în el?

Poate că acesta este momentul în care începe depersonalizarea nimicului: dispar treptat toate lucrurile de care îți construiseși identitatea — numele, vârsta, amintirile, dorințele, fricile, trecutul, viitorul și chiar imaginea pe care o aveai despre tine. Nu mai ești cine ai fost, dar nici nu devii altcineva. Ești suspendat într-o existență fără coordonate.

Și totuși, ceva pare să rămână.

Nu un obiect. Nu un gând. Nu un suflet pe care îl poți defini. Ci o senzație imposibil de prins, aflată undeva pe o pantă invizibilă, între tristețe și bucurie.

Poate că aici apare credința.

Dacă intri în nimic convins că vei găsi sfârșitul, poate că nimicul devine sfârșit. Dacă intri convins că dincolo de el există ceva, poate că nimicul devine o trecere. Dacă nu crezi nimic, poate că nu vei găsi nici măcar un răspuns — doar liniștea unei întrebări care nu mai are cui să-i fie adresată.

Dar poate cea mai ciudată posibilitate este alta: nimicul nu este golul existenței, ci locul în care dispar toate definițiile pe care noi le-am pus peste existență.

Experimentul nu îți cere să găsești nimicul.

Îți cere să vezi ce rămâne din tine atunci când nu mai ai nimic de care să te agăți.

Iar dacă, după ce dispar timpul, spațiul, lumina, identitatea și toate lucrurile pe care le-ai numit „eu”, încă simți ceva, atunci poate că nu ai ajuns în nimic.

Poate că ai ajuns, pentru prima dată, într-un loc în care nu mai poți spune ce este ceva.

RUTINA COTIDIANA

 Motto propriu, însușit și asumat:

Dacă fiecare zi seamănă cu cealaltă, încearcă să schimbi măcar felul în care o privești!

Rutina cotidiană este poate cea mai subtilă formă de a trăi fără să observăm că trăim, aceleași dimineți, aceleași drumuri, aceleași chipuri, aceleași gesturi care se repetă până când timpul începe să semene cu un cerc.

Mă trezesc într-o dimineață obișnuită și pentru câteva secunde nu știu dacă ziua de astăzi a început sau dacă este doar continuarea celei de ieri, dar o rază de lumină strecurată printre perdele îmi amintește că nicio dimineață nu este cu adevărat aceeași.

Rutina ne așază încet într-un mecanism al obișnuinței, ne învață să mergem fără să privim, să auzim fără să ascultăm, să mâncăm fără să simțim gustul și uneori chiar să iubim fără să mai observăm omul de lângă noi.

Dar poate că rutina nu este dușmanul nostru, ci doar oglinda în care putem vedea cât de mult am încetat să mai fim curioși.

Aceeași stradă poate fi într-o zi doar o stradă, iar în alta poate deveni locul în care observăm pentru prima dată un copac, o pasăre, chipul unui copil sau lumina caldă a soarelui așezată pentru câteva clipe pe o fereastră.

Nu întotdeauna trebuie să schimbăm viața pentru a ieși din rutină, uneori este suficient să schimbăm privirea, să mergem puțin mai încet, să alegem un drum diferit, să ne oprim din alergarea către ceea ce urmează și să fim, pur și simplu, acolo.

Poate că viața nu devine monotonă pentru că repetăm aceleași lucruri, ci pentru că am uitat să le mai privim pentru prima dată.

Iar într-o dimineață oarecare, în mijlocul aceleiași rutine cotidiene, putem descoperi că nu ziua trebuie schimbată, ci omul care o privește.

Poate că viața nu ne cere mereu o zi nouă, ci doar ochi noi pentru aceeași zi.

EXPERIMENTUL - INSULA PUSTIE

 Imaginează-ți că, într-o zi, ajungi singur pe o insulă pustie și ai voie să iei cu tine doar zece lucruri.

Ce alegi și, mai ales, ce spune fiecare alegere despre omul care ești?
După ce ai ajuns pe insulă, nu mai există nimeni care să te judece, să te laude, să te compare sau să-ți confirme că ești un om bun ori rău — atunci, cine mai ești?
Dacă nu reacționezi la nimeni și nimeni nu reacționează la tine, mai are importanță imaginea ta socială sau identitatea pe care ți-ai construit-o în lume?
Dacă ai trăi singur ani de zile, cât ar mai conta banii, statutul, profesia, hainele, diplomele sau numele pe care îl porți?
Dacă nu ai avea cu cine să vorbești, ar mai conta atașamentele tale sau ai descoperi că multe dintre ele există doar pentru că există cineva de care să te atașezi?
Pe insulă ai putea să te întrebi chiar și ce mai înseamnă religia pentru tine atunci când nu mai există comunitate, ritual, tradiție sau privirea celorlalți.
Ai putea să te întrebi dacă familia este doar legătura cu oamenii pe care îi iubești sau dacă ea continuă să existe în tine chiar și atunci când ești complet singur.
Și, pentru prima dată, ai putea să alegi fără presiunea societății: ce păstrezi din identitatea ta socială, ce abandonezi și cine ai fi dacă n-ar trebui să demonstrezi nimic nimănui?
Poate că adevăratul experiment al insulei pustii nu este să descoperi cum ai putea supraviețui singur, ci să afli ce rămâne din tine atunci când lumea dispare și nu mai există nimeni în fața căruia să fii cineva.

EXPERIMENTUL - DEPERSONALIZAREA EGOULUI

 Încearcă, pentru o zi, să nu mai spui „eu”, ci să privești omul care ești ca pe un personaj pe care îl observi din afară.

Privește-i gândurile, fricile, dorințele, orgoliile și amintirile fără să le mai numești „ale mele”, ci doar lucruri care apar și trec.
Scoate pentru câteva clipe din definiția ta numele, profesia, banii, casa, relațiile, trecutul și chiar imaginea pe care o ai despre tine.
Vei descoperi poate că ego-ul nu este cine ești, ci povestea pe care ai construit-o despre cine crezi că ești.
Iar în spațiul dintre „eu” și ceea ce observi poate apărea o libertate neașteptată: aceea de a exista fără să fii obligat să te definești permanent.
Poate că adevăratul experiment nu este să afli cine ești fără ego, ci să vezi dacă poți rămâne liniștit atunci când nu mai ai nevoie să răspunzi la întrebarea „Cine sunt eu?”.

POEZIE LABIRINTUL - VARIANTA CONTEMPORANA Cetavich & AI

 Ne naștem

cu o ușă în față.

Nimeni nu ne spune
că nu duce nicăieri.

O împingem,
intrăm,
și începem să căutăm
ceva.

Unii caută bani,
alții iubire,
alții adevărul,
iar cei mai obosiți
caută un sens.

Ne spunem că trebuie
să ajungem undeva.

De ce?

Pentru că undeva
trebuie să existe
ceva.

Așa ne șoptește
partea aceea veche din noi,
rămasă în carne
dinaintea cuvintelor:

aleargă,
adună,
urcă,
cucerește,
nu rămâne în urmă.

Instinctul de primată
și-a pus costum
și s-a numit
civilizație.

Apoi omul
a construit labirintul
și a uitat
că el l-a construit.

A desenat pereți,
a inventat drumuri,
a pus nume
fundăturilor
și a numit
ieșire
orice ușă
prin care putea
să fugă mai departe.

Uneori ajunge.

Și atunci descoperă
că nu era nimic.

Doar o altă cameră.

O altă dorință.

O altă teamă.

O altă versiune
a lui însuși.

Și pornește din nou.

Poate că lumea
nu este decât
o iluzie atât de bine făcută
încât am început
să-i spunem realitate.

Iar noi,
în mijlocul ei,
căutăm cu disperare
ceva ce nu există.

Un capăt.

O explicație.

O destinație.

Un sens.

Dar poate că labirintul
nu ascunde ieșirea.

Poate că labirintul
este chiar căutarea.

Și poate că,
într-o zi,
după ce alergăm suficient,
ne oprim.

Nu pentru că am găsit
ce căutam,

ci pentru că înțelegem
că nu era nimic
de găsit.

Atunci pereții
rămân în picioare,

dar nu ne mai închid.

Drumul
rămâne același,

dar nu ne mai conduce.

Iar omul,
pentru prima dată,
nu mai aleargă.

Privește.

Și pentru o clipă
nu mai este primată,
nu mai este scop,
nu mai este sens.

Este doar
cel care vede
labirintul.

Și poate că
aceasta este singura
ieșire
care a existat vreodată.

TOTUL E ENERGIE

 Suntem interconectati in univers la nivel de energie.Cum manipulam energia?

Nu putem manipula energia, fiindca nu poti separa energia de ''TOTUL''.

''totul'' si energia sunt interconectate si nu poti manipula in ceva separat ceva care coexista.

Realitatea din jurul nostru, este un dans al vibratiei noastre, gandurile au vibratie, imaginile sunt transformate de propria energie sub actiunea propriei vibratiei.

Intr-un mod simplist spus, visele tale predominante prind contur atunci cand puritatea gandului, emotiei si sentimentului se intrepatrund cu vibratia momentului, adica ce vreau sa spun, ca fiecare om are 2 secunde cand planetele se alinieaza si vezi artificiile, dar asta dupa ce ai asteptat zeci ani acest moment.

EXPERIMENT - ALEGERI CONSTIENTE

 Ce s-ar întâmpla dacă, timp de un an, în fiecare zi ai face trei alegeri conștiente, dar de fiecare dată ai încerca să alegi altceva decât ai ales ieri?

Astăzi alegi să mergi pe jos, mâine alegi să citești, poimâine alegi să taci atunci când altădată ai fi răspuns, apoi alegi să încerci ceva ce te sperie, să vorbești cu un om pe care l-ai evitat, să înveți ceva nou sau pur și simplu să privești lumea dintr-un alt unghi.

Trei alegeri pe zi înseamnă 1.095 de alegeri într-un an. 1.095 de mici schimbări care, luate separat, par aproape nesemnificative. Dar omul care face în fiecare zi alegeri puțin diferite nu mai este, după un an, exact omul care a început experimentul.

Pentru că ce alegi astăzi să fii începi să devii mâine.

Alegerea repetată devine obicei. Obiceiul devine comportament. Comportamentul construiește caracterul. Iar caracterul, în timp, schimbă direcția unei vieți.

Poate că marile realizări nu apar atunci când faci un lucru extraordinar o singură dată, ci atunci când ai curajul să faci mii de lucruri mici diferit.

Experimentul este simplu: în fiecare dimineață, întreabă-te care sunt cele trei alegeri pe care le pot face astăzi diferit?

Iar după un an, s-ar putea să descoperi că nu ai schimbat doar 1.095 de lucruri.

Te-ai schimbat pe tine.

Experimentul – Schimbarea unei persoane la 180 de grade

 Există un moment în viață în care omul își privește trecutul și își dă seama că nu mai vrea să meargă în aceeași direcție.

Nu este o schimbare de decor, ci o întoarcere la 180 de grade: aceleași experiențe, aceleași cicatrici, dar o altă perspectivă asupra vieții.
Paradoxal, tocmai vârsta și experiența acumulată îi pot da omului libertatea de a face această întoarcere, pentru că începe să știe ce merită și, mai ales, ce nu mai merită.
Tot ceea ce a trăit până atunci devine combustibil pentru noua direcție.
Iar când frica de eșec începe să fie mai mică decât dorința de a încerca, omul își poate accesa o putere pe care poate nici nu știa că o are.
Atunci, ceea ce părea cândva un vis imposibil nu mai pare imposibil, ci doar un drum pe care încă nu a pășit.
Poate că adevărata maturitate nu este să accepți limitele vieții, ci să ajungi într-un punct în care ai suficientă experiență ca să le poți depăși.

TOATA VIATA CAUTAM ADEVARUL CARE NU EXISTA

 Noi, oamenii, avem o nevoie aproape imposibil de stins: vrem să știm. Vrem să înțelegem de ce existăm, cine suntem, ce este realitatea și, mai ales, ce se află dincolo de limita pe care o numim moarte. Dar poate că una dintre cele mai mari iluzii ale noastre este să credem că putem ajunge vreodată la adevărul complet.

Nimeni nu deține adevărul absolut. Construim ceea ce numim realitate din fragmente: experiențe, observații, amintiri, știință, credințe și interpretări. Unele dintre aceste fragmente conțin foarte mult adevăr și foarte puțin fals, altele invers. Problema este că un adevăr major poate ascunde foarte bine falsul care îl însoțește. Tocmai pentru că o idee explică atât de bine o parte din realitate, ajungem să credem că explică întreaga realitate.

Așa apare labirintul. Nu trebuie să fie construit din minciuni. Poate fi construit din adevăruri parțiale. Mergem înainte, descoperim o explicație, credem că am găsit ieșirea, iar după un timp descoperim că era doar o altă cameră. Atunci căutăm o altă explicație, un alt sistem, o altă credință, o altă certitudine. Și, fără să ne dăm seama, continuăm să ne mișcăm prin labirint convinși că fiecare ușă nouă ne apropie de ieșire.

Poate de aceea moartea ne tulbură atât de mult. Pentru că înaintea ei nu mai putem negocia cu necunoscutul. Toată viața acumulăm răspunsuri, dar la sfârșit rămân întrebările pe care niciun om nu le poate verifica dincolo de propria experiență. Iar în fața morții apare dorința supremă: să aflăm, în sfârșit, adevărul complet.

Dar dacă adevărul complet nu ne este accesibil?

Poate că nu ni s-a dat o viață suficient de lungă pentru a afla totul, ci una suficient de lungă pentru a învăța să trăim fără să pretindem că știm totul. Poate că maturitatea nu înseamnă să acumulezi suficiente răspunsuri încât să nu mai ai întrebări, ci să poți privi întrebările fără să le umpli cu certitudini fabricate.

Și atunci apare un paradox: omul caută toată viața ieșirea din labirint, dar poate că adevărata libertate începe în momentul în care înțelege că nu știe sigur dacă labirintul are o ieșire.

Poate că ieșirea nu este găsirea răspunsului final. Poate că ieșirea este dispariția nevoii de a pretinde că avem răspunsul final.

Iar dacă există ceva dincolo de moarte, poate că atunci vom descoperi nu că am avut toate răspunsurile, ci cât de mică era, de fapt, camera în care credeam că încape întregul adevăr.

EXPERIMENTUL CELOR TREI INTREBARI CARE ITI DESTRAMA IDENTITATEA

 

Cine aș fi dacă aș elimina tot ceea ce am fost învățat să fiu?

Dacă toate alegerile mele au fost influențate de frică, dorință, societate și experiențele trecutului, cât din „alegerea mea” îmi aparține cu adevărat?

Dacă într-o zi voi muri și tot ceea ce am construit, posedat și demonstrat va dispărea, ce anume din ceea ce numesc „viața mea” este, de fapt, al meu?

Experiment: Paradoxul libertății

 „Într-un ocean de opțiuni, am libertatea propriei alegeri.”

Alegem ce vrem, când vrem și credem că libertatea stă tocmai în numărul infinit de posibilități pe care le avem în față.
Dar orice alegere repetată suficient de mult se transformă într-o rutină, iar rutina, oricât de bine aleasă ar fi, începe să ne plictisească.
Schimbăm locul, oamenii, serviciul, relațiile, pasiunile și chiar visurile, doar pentru a descoperi că, după un timp, noua alegere devine vechea rutină.
Astfel, alergăm dintr-o alegere în alta convinși că fugim de monotonie, fără să observăm că repetăm același experiment în fiecare etapă a vieții.
Poate că paradoxul nu este că nu suntem liberi să alegem, ci că suntem atât de liberi încât ajungem să alegem mereu același lucru: o nouă formă de rutină.
Iar adevărata întrebare nu mai este „Ce aleg?”, ci „Pot să rămân viu în ceea ce am ales, fără să am nevoie mereu de o altă alegere?”