Am deschis ochii spre lume și-am vrut s-o înțeleg,
Dar atomul s-a spart în lumină, iar lumina n-are cheie,
Electronii dansează prin golul în care mă-nțeleg,
Și tot ce numesc „real” se preface-n poezie.
Știința îmi spune povestea materiei încet,
Cu numere, cu formule, cu stele și galaxii,
Dar dincolo de toate rămâne un secret,
Iar adevărul tace în spatele fiecărei teorii.
Poate că lumea nu-i piatră, nici timp, nici infinit,
Ci o clipă de energie ce visează că există,
Poate universul însuși e un poem nesfârșit,
Iar noi suntem doar versuri într-o carte nevăzută și tristă.
Și Sisif împinge piatra, știind că va cădea,
Dar poate, pentru-o clipă, zâmbește către cer:
Că nu trebuie să știe ce este lumea sa,
Ci doar să fie viu în mister.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu