Azi am simțit
moartea unei părți din mine.
Nu a fost un sfârșit dramatic, ci o cădere tăcută, ca o frunză care nu mai are
de ce să reziste.
Gândurile, scopurile, nemulțumirile — s-au topit într-un gol blând.
În tăcerea care a
rămas, nu am mai vrut nimic.
Nici să devin, nici să obțin, nici să fug.
Am înțeles că eram complet, chiar și când nu știam.
Pentru prima dată,
am fost doar… eu.
Fără mască. Fără teamă. Fără agitația de a demonstra ceva.
Un martor viu al propriei renașteri, în lumina sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu