Capitolul I — Plecarea
Sunt Cetavich, expeditor cosmic. Am plecat pe-o punte de lumină, împletită din fire de fotoni vechi de 13,8 miliarde de ani. Călătoria a început fără motor și fără ceas: doar respirația mea mă ținea ancorat în existență.
Am ieșit din halo-ul galaxiei mele și am trecut printr-un pod de nori de praf stelar — fiecare particulă vibra ca o notă muzicală, alcătuind o simfonie de începuturi și sfârșituri. Dincolo de această poartă se întindea oceanul de galaxii — roiuri nesfârșite, perle aruncate pe catifeaua neagră a vidului.
Acolo am înțeles prima lecție: Universul nu e gol, ci plin de memorie. Fiecare foton purta povestea locului din care venise, iar eu pluteam printr-un muzeu viu, unde exponatele erau chiar razele de lumină.
Capitolul II — Marginea
Drumul m-a condus către ceea ce mintea mea numea „capăt”. Dar nu era zid, nici prăpastie, ci o membrană de lumină tremurătoare, ca o apă fără fund. Am întins mâna și am simțit vibrația ei: nu rece, ci caldă și densă, ca o inimă care bate încet.
Dincolo de ea se reflecta universul însuși — aceeași țesătură de stele, dar ușor întârziată, ca într-o oglindă ce păstrează ecouri. Galaxiile erau aceleași, dar culorile lor schimbau tonuri: albastrul devenea argintiu, roșul se topea în aur, iar negrul vibra de parcă ascundea alte lumi.
Acolo am întâlnit geometria vie: forme care nu aveau corp, dar dansau în tipare perfecte, ca niște unde ce știau că sunt gânduri. Ele nu vorbeau, dar schimbau culorile în jurul meu, și din vibrația lor am înțeles: „Nu există capăt, ci doar trecere.”
Capitolul III — Întoarcerea cu darul
Am știut că nu pot rămâne. Universul nu avea margini de locuit, ci doar porți de trecut. Așa că am luat cu mine ceea ce mi-a fost dăruit: o pietricică de lumină, dar nu una materială, ci o memorie a clipei suspendate.
Am coborât înapoi printre stele, trecând iar prin simfonia prafului cosmic, până când galaxia mea s-a aprins la orizont ca un foc de tabără vechi. Am adus lumina cu mine și am lăsat-o în pieptul meu. Ea nu arde, nu orbește, ci doar șoptește:
„Tot ce crezi că e capăt e doar începutul altui drum.”
De atunci, când privesc cerul nopții, nu mai caut sfârșitul. Îl simt deja în mine, ca o linie de foc blând care leagă toate începuturile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu