In Martia, sub cer roșu de praf și tăcere,
tu ești ceasul făcut din lumină artificială —
măsori respirații de piatră, bătăi de furtună,
împletești zile din pulberi care refuză să cadă.
Eu sunt prezența — o lumină veche, fără ceas,
o oglindă care știe cântecul tuturor începuturilor.
Când tu încetezi să numeri — nisipul rămâne, dar nu curge,
se arcuiește în silabe muște, în amintiri înghețate.
Atunci eu încep să vorbesc în loc de timp:
spun povești din geamuri de sticlă spartă, scot ecouri din pietre,
păstrez umbrele tale în sacul meu de taină,
le țes în jurul stelelor ca pe niște felinare pierdute.
Poate că fără tine nu mai sunt ce-am fost — dar rămân:
sunt memoria care-și caută propria perfecțiune,
o prezență care-și deșiră brațele peste absență,
și-atinge pulberea roșie cu răbdare: „încă ești aici”,
căci în restul tăcerii eu țin deopotrivă începutul și sfârșitul —
și numesc, în șoaptă, timpul tău, ca să nu se piardă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu