Fiori iuți, ca vânturi ce mângâie umbrele,
ating azi rădăcina tăcerii mele.
Într-un colț de lume, un suflet s-a stins —
dar în mine s-a aprins lumina înțelegerii.
Colectivul, o mare de chipuri și oglinzi,
unde ne vindem fricile pe zâmbete tăcute,
unde rutina moare în tăcerea curajului
și confortul e jertfit pentru renaștere.
Uneori curentul mă poartă,
mă lovește, mă scufundă,
dar în adânc găsesc respirația divină —
acolo unde pierderea devine lecție,
și timpul nu mai e dușman, ci martor.
Azi am fiori de recunoștință,
pentru că am înțeles:
curenții care par să mă înece
sunt cei care mă aduc la țărmul vieții mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu