Imbătrânesc
ca o frunză care uită
că a fost verde.
Mă sparg
în riduri și umbre
ca niște litere șterse
dintr-un alfabet străin.
Ego-ul meu,
într-o oglindă spartă,
își caută chipul
dar găsește numai praful.
Mândria,
ca o statuie ciobită,
se rupe încet
sub propria greutate.
Iar frica,
aceeași mereu,
se strecoară printre oase
ca o pasăre neagră,
așteptându-și ceasul.
Sunt doar fragmente,
carne, timp, respirație,
într-un dans fără nume,
unde pierd,
dar nu încetez să fiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu