Îmi aud celulele
respirând în șoaptă,
ca niște pești de lumină
înotând prin sângele tăcerii.
Fiecare clipă se dizolvă
într-un cerc de energie,
iar eu devin vibrație —
o undă care știe că există
doar atunci când se oprește.
Carnea mea e o amintire,
o fărâmă de Univers
care s-a gândit o clipă
să prindă formă.
Dar forma s-a topit.
Și în golul care a rămas
curge eternitatea —
o mare nemișcată
unde timpul
nu mai are voie să curgă.
Eu sunt acolo.
Și acolo e totul.
Într-un timp
fără timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu