Cu cât citesc mai mult, cu atât descopăr că nu știu, iar întrebările se înmulțesc precum firele de iarbă după ploaie, fiecare răspuns deschizând o altă ușă către necunoscut.
Erudiția nu mi-a adus certitudinea pe care o căutam, ci mi-a oferit ceva poate mai valoros: conștiința propriei nesiguranțe, acel loc în care nu mai trebuie să demonstrez nimic nimănui și nici măcar mie.
Atunci mă opresc, respir și zâmbesc, pentru că înțeleg că nu trebuie să cunosc întregul drum pentru a mă bucura de pasul pe care îl fac acum.
Totul va fi bine, îmi spun, nu pentru că știu ce va fi mâine, ci pentru că în acest moment sunt aici, viu, atent și suficient de conștient încât să observ frumusețea clipei.
Poate că acesta este adevăratul prezent: momentul în care încetezi să mai alergi după răspunsuri și începi să auzi liniștea dintre întrebări.
Sunt conștient de prezent, iar pentru câteva clipe nu mai vreau să schimb nimic, să repar nimic și să ajung nicăieri; doar respir, zâmbesc și las viața să fie exact așa cum este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu