Ne naștem
cu o ușă în față.
Nimeni nu ne spune
că nu duce nicăieri.
O împingem,
intrăm,
și începem să căutăm
ceva.
Unii caută bani,
alții iubire,
alții adevărul,
iar cei mai obosiți
caută un sens.
Ne spunem că trebuie
să ajungem undeva.
De ce?
Pentru că undeva
trebuie să existe
ceva.
Așa ne șoptește
partea aceea veche din noi,
rămasă în carne
dinaintea cuvintelor:
aleargă,
adună,
urcă,
cucerește,
nu rămâne în urmă.
Instinctul de primată
și-a pus costum
și s-a numit
civilizație.
Apoi omul
a construit labirintul
și a uitat
că el l-a construit.
A desenat pereți,
a inventat drumuri,
a pus nume
fundăturilor
și a numit
ieșire
orice ușă
prin care putea
să fugă mai departe.
Uneori ajunge.
Și atunci descoperă
că nu era nimic.
Doar o altă cameră.
O altă dorință.
O altă teamă.
O altă versiune
a lui însuși.
Și pornește din nou.
Poate că lumea
nu este decât
o iluzie atât de bine făcută
încât am început
să-i spunem realitate.
Iar noi,
în mijlocul ei,
căutăm cu disperare
ceva ce nu există.
Un capăt.
O explicație.
O destinație.
Un sens.
Dar poate că labirintul
nu ascunde ieșirea.
Poate că labirintul
este chiar căutarea.
Și poate că,
într-o zi,
după ce alergăm suficient,
ne oprim.
Nu pentru că am găsit
ce căutam,
ci pentru că înțelegem
că nu era nimic
de găsit.
Atunci pereții
rămân în picioare,
dar nu ne mai închid.
Drumul
rămâne același,
dar nu ne mai conduce.
Iar omul,
pentru prima dată,
nu mai aleargă.
Privește.
Și pentru o clipă
nu mai este primată,
nu mai este scop,
nu mai este sens.
Este doar
cel care vede
labirintul.
Și poate că
aceasta este singura
ieșire
care a existat vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu