Mi-am șters toate amintirile
murdare de lacrimi amare,
le-am depozitat pe hârtiile galbene
pline de senectute.
Hârtia nu mai are răbdarea de-a străluci.
Literele se dezlipesc din volumele
imprimate cu flori de mucegai,
ca niște carduri de cuvinte otrăvite.
În fiecare sertar
doarme câte un ieri,
cu ochii deschiși
spre un mâine care nu mai vine.
Am încuiat copilăria
într-o cutie fără cheie,
dar din când în când
aud cum râde prin pereții ei.
Iubirile le-am pus separat,
să nu se contamineze între ele,
iar durerile le-am lăsat la vedere —
ele nu se tem de lumină.
În depozitul meu de amintiri
nu mai există ordine,
doar praf, tăceri
și câteva fotografii
care încă își mai amintesc de mine.
Poate, într-o zi,
voi arunca totul.
Sau poate voi înțelege
că omul nu este ceea ce păstrează,
ci ceea ce rămâne
după ce amintirile
încep să dispară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu