Într-o zi de toamnă, mă pierd în pădure, sub lumina stelelor, acolo unde întunericul nu ascunde, ci nuanțează realitatea. Un avion traversează cerul, dar e noapte și încep să mă îndoiesc de propria percepție. Poate nu este un avion, poate este un satelit rătăcit prin laboratorul cosmic al coincidențelor. Totuși, viteza subsonică îi trădează personalitatea, iar eu rămân suspendat între ceea ce văd și ceea ce îmi imaginez. Un amalgam de întrebări îmi invadează liniștea și mă conduce spre visare, acolo unde logica își slăbește strânsoarea, iar absurdul devine o formă de libertate. Poate că nu obiectele își schimbă identitatea, ci privirea mea le oferă alte dimensiuni.
Am traversat două continente ca să prind iubirea, convins că undeva, dincolo de orizont, există o destinație care îmi va recunoaște sufletul. Dar, în calea mea, întâlnesc corăbii care valsează pe propria vibrație, fără busolă și fără promisiunea unui port. Le privesc și înțeleg că fiecare își inventează propriul ocean, propriul ritm și propria formă de rătăcire. Poate că iubirea nu se prinde, nu se cucerește și nici nu se măsoară în distanțe, ci se descoperă în rezonanța dintre două libertăți. Iar eu, călător subsonic prin propria existență, las toamna să-mi dezlege gândurile și continui să visez, fără să mai cer cerului explicații pentru felul în care dansează stelele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu