Fericirea nu are o singură culoare. Uneori este galbenă, ca o dimineață care intră fără să ceară voie prin fereastră, alteori este albastră, ca liniștea care se așază peste suflet după o zi în care ai obosit să mai cauți răspunsuri. Sunt și zile în care fericirea nu are nicio culoare. Doar clipocește undeva, aproape imperceptibil, asemenea unei ape care știe singură încotro se îndreaptă.
Poate că acesta este experimentul Clipoceala Monada: să observi fără să forțezi, să trăiești fără să explici totul și să lași lucrurile să se întâlnească în ritmul lor firesc.
Dumnezeu, dacă ar fi să-i căutăm un loc, probabil că stă la granița dintre serendipitate și sincronicitate. Nu în lucrurile spectaculoase, nu în demonstrații și nici în certitudini absolute, ci undeva pe tărâmul coincidențelor fericite. Acolo unde două drumuri se intersectează fără să fi fost programate, unde un om apare exact când trebuia să apară, unde o melodie începe într-un moment în care sufletul avea nevoie de ea.
Poate că Dumnezeu nu produce fericirea, ci doar îi schimbă nuanța.
O nuanțează în lucrurile mici în care emoția primează: o privire, un zâmbet, o ploaie măruntă, mirosul pământului ud, o cafea băută fără grabă, o mână întinsă fără motiv, o melodie care ne face să închidem ochii. Fericirea nu mai este atunci o destinație, ci o reacție fină a sufletului la ceea ce se întâmplă în prezent.
Și poate că dansul este prohibitiv tocmai pentru că ne amintește că am uitat să ne mișcăm liber.
Am devenit atât de ancorați în propria noastră umanitate, încât ne privim permanent din exterior. Ne evaluăm, ne comparăm, ne construim identități, ne apărăm imaginea și uităm să mai fim ceea ce eram înainte de a ne explica cine suntem.
Un copil nu dansează pentru că vrea să demonstreze ceva.
Dansează pentru că aude muzica.
Poate că Clipoceala Monada este tocmai încercarea de a ne întoarce acolo: la omul care nu are nevoie să justifice fiecare emoție, fiecare zâmbet, fiecare întâlnire sau fiecare coincidență. La omul care poate privi o întâmplare și spune simplu: ce frumos că s-a întâmplat.
Serendipitatea ne oferă întâmplarea.
Sincronicitatea îi oferă sens.
Iar între ele, undeva la granița dintre hazard și miracol, poate că Dumnezeu zâmbește discret.
Nu trebuie să-l găsim.
Poate este suficient să observăm când trece pe lângă noi.
Iar dacă, din întâmplare, începem să dansăm, să nu ne oprim.
Poate că aceea este chiar clipoceala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu