Mă înec în propriul monolog,
albit de rătăcirea prin cuvânt și sentiment,
și-mi beau tăcerea dintr-un pahar de dor,
ador parfumul trist al tuturor,
al pașilor pierduți prin suflete străine,
al celor care pleacă fără să știe unde,
lăsând în urma lor o umbră de lumină
și-un „poate” agățat de ultima secundă.
Iar eu rămân, cu inima deschisă,
să ascult cum cade liniștea peste lume,
să caut printre ruinele din mine
un chip pe care nu l-am știut niciodată.
Poate că tristețea nu este sfârșitul,
ci doar felul în care sufletul respiră,
când toate cuvintele au obosit să mintă
și rămâne doar iubirea… fără nume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu